cred în bulevardierul peste care atârnă disprețul lumii
ca o secure
în mintea mea aleargă vrabia zilei de marți
are zborul cusut în asfalt

mâinile puține ale unei domnișoare din vara trecută
mă îndeamnă la frig

femeia care m-a întâmplat zace într-o baltă de culoare
animalul de companie îi rumegă în tăcere mințile
orele impare trec pe lângă ea ca niște turme desfrânate
întorcându-se la origini

femeia își privește țipătul
animalul mușcă din privirile ei
apoi se transformă în nimeni
și învață să se abandoneze între patru rânduri

eu cred în sălbăticiile părăsite în disprețul lumii
peste care atârnă un singur marș de vrăbii
în venele mele mâinile domnișoarei protestează vehement
la sfârșitului orașului
de vineri


în femeia care m-a întâmplat nu se mai aude niciun rând